Tuesday, November 21, 2006

morţii şi vii de-a valma amestecaţi străbat calea victoriei



 ei spun că e miros de tei
deasupra oraşului când de fapt nu este decât
parfumul tuturor morţilor îngropaţi
seva lor trecând prin sicrie,
urcând prin rădăcinile lemnoase
ale arborilor înspre flori

de aceea mai uşoare decât puful de păpădie
mai inflexibile decât o lamă de oţel
plutesc atâtea suflete
prin aerul tot mai rarefiat
al oraşului

sufletele nu mai sunt în cer îngropate
morţii şi vii de-a valma amestecaţi
străbat calea victoriei

sufletele celor plecaţi
mai uşoare decât puful de păpădie
mai inflexibile decât o lamă de oţel
probează în cel mai apropiat magazin
pentru copii
haine mici, din ce în ce mai mici,
până la scutecul minuscul
în care răbdător se strecoară,
în el imediat după naştere un nou-născut
( haină pe măsură din cea mai curată carne)
cu nesfârşită blândeţe va fi înfăşat.


poem de dragoste, imn, rugă sau poate psalm


dumnezeu e mereu prins
între două femei, între
două căsnicii
în mijlocul copiilor lui
făcuţi cu mai multe neveste
care toate îl plâng
şi îi spală picioarele
măcar în amintire

lacrimi şi smirnă

dumnezeu trimite mesaje
de dragoste
totdeauna altei femei
visând la pântecele ei roditor
în care vrea să pătrundă
ca o idee fixă în creier

cu ochii închişi şi oricum
cam la nimereală
dumnezeu îşi strigă femeile toate
doar maria, maria, maria

o armată de marii mincinoase
cu sămânţa lui în pântece
mărşăluiesc prin creierul său

eu pe crucea mea de aer,
pe crucea mea de plumb
în vreme ce aripi îmi cresc
sub ochii mulţimii
în staţia autobuzului 282
plâng şi neputincioasă întreb:
dumnezeul meu de ce m-ai părăsit
şi cu gândul la pântecele roditor
în care tocmai a pătruns
vărs pe aripile mele nou-nouţe
şi pe picioarele acelea pe care
mereu în amintire le spăl
şi în faţa cărora îngenunchez.
o armată de marii mincinoase
mărşăluiesc şi prin creierul meu.


autoportret cu gâtul tăiat



unghiile mele în gâtlejul
cândva cântător al păsării
sub apa fierbinte
la chiuveta din bucătărie
apoi tocătorul, satârul
pentru ciocul oricum inutil

plămânii minuţios dezlipiţi
de pe oasele pieptului
un ţesut imponderabil
cum cerul

mâna mea pe satârul aseptic
ochii păsării cândva cântătoare
peste care pleoapele nu vor să mai cadă
şi în care în moarte ne oglindim
de-a valma
tocătorul, satârul aseptic,
eu cu gâtul tăiat
cu plămânii minuţios dezlipiţi
de pe oasele pieptului
eu cu ochii veşnic deschişi
peste care pleoapele nu vor şi nu vor
să mai cadă

deasupra un dumnezeu
făcut doar din cuvinte,
cuvinte, cuvinte

şi fără nici o speranţă. 

SALONUL INCANDESCENT



Ca înspre Mîntuitor spre limba română ridic ochii mei plînşi

Cu ochii la marile ecrane de sticlă
ale lumii
silabisesc eu realitatea,
cu ochii la marile ecrane de sticlă
unde se arată că
la noi sub influenţa alcoolului
se petrec tragedii
ca în cea mai de lacrimă tragedie grecească,
la noi doar handicapaţi, bolnavi de sida
cerşetori şi aurolaci
apar pe aceleaşi ecrane sintetice.

La noi, silabisesc eu fără speranţă
cu ochii plînşi şi ei
încă din pîntecul mamei mele,
cu gîndul la tragedia
care pe nimeni nu cutremură
de a scrie într-o limbă mică
în care te îngropi
şi înspre care cu nesfîrşită iubire
ridici ochii plînşi
punîndu-ţi în ea, limba română
singura speranţă de mîntuire.


Doi taţi în cer

tatălui meu Ion, care
s-a mutat de la noi
De prea multe lacrimi n-am să pot
să scriu poemul acesta
de-abia dacă mai pot să-l rostesc

cum poate imponderabilul suflet
să care bănuţul bun pentru vamă
uşorul şi transparentul de el
cum duce metalul rece,
încovoiat
cum trece şi el porţile
de nimeni ştiute
mari cît o gămălie de ac?

cu gura rece împietrită şi eu
cu ochii mei arşi şi ei
de prea multă lumină,
în locul tatălui meu adormit
întorc faţa înspre cerul de oţel
şi întreb:
cîte porţi mai sînt de trecut Doamne,
pînă la Poarta cea Mare?


La nici patruzeci de zile, contorsionat în marele uter de argilă

Cu ochii plînşi, de-abia mai
trăgîndu-şi sufletul: mama
pe o scară îngustă pe care urcă
înspre cer la sufletul tatălui meu
abia mai cărînd

de fapt abia mai trăgîndu-şi sufletul
cu ochii plînşi
încă din pîntecul
mamei sale,
mama mea urcă doar
pe o îngustă scară de bloc
pe pereţii căruia copiii au scrijelit obscenităţi
şi doar pînă la etajul trei
urcă ea

sufletul tatălui meu se uită la noi
din cerul acesta metalic,
trupul lui hăcuit
de instrumente chirurgicale
sub povara întîmplărilor asupra cărora
nici o putere nu mai are
s-a contorsionat în marele uter de argilă.


De atîta suferinţă salonul devenise incandescent

Crucea Mîntuitorului era
un biet pat de spital
lîngă care plîngeam
tata: oxigen, antibiotice şi sînge
picătură cu picătură în perfuzii
de-atîta suferinţă salonul de la
etajul patru al spitalului
devenise incandescent

suflet lîngă suflet, ceaţa din jurul
spitalului
aşteptînd răbdător să se facă mai mare,
cînd cu incandescentă lumină
se va desprinde
de trup
sufletul tatălui meu

sub o ghilotină implacabilă
eu, tata şi armata aceasta de suflete
pîlpîitoare
pe care aproape ai fi putut
să le pipăi

şi nimeni care să ne apere.